"Primul pas in orice demers de schimbare terapeutica este asumarea responsabilitatii. Daca nu te simti in nici un fel responsabil pentru propria-ti situatie nefericita, atunci cum poti sa o schimbi?"
Asta-mi aduce aminte de uimirea si consternarea pe care am simtit-o cu o pacienta care, la debutul celei de-a doua intrevederi pe care o aveam cu ea, mi-a spus clar si raspicat: "M-am gandit: mingea e in terenul dumneavoastra! Trebuie sa-mi spuneti ce sa fac!" Chiar nu intelese nimic din discutia noastre anterioara?! Chiar nu-si putea asuma nici o responsabilitate, macar teoretic, pentru viata ei?
Cei mai multi terapeuti refuza sa lucreze - adica, sa piarda timpul! - cu asemenea pacienti. Si pe buna dreptate: cum poti ajuta un om sa schimbe ceva in viata sa daca nimic nu depinde de el/ea? Daca toata nefericirea sa se datoreaza rautatii, prostiei, individiei, indiferentei (si orice altceva a) celorlalti? Ca iti vine sa-l si intrebi: daca asa stau lucrurile, atunci cum si mai ales de ce te-as ajuta pe dumneata sa te schimbi, daca problema e la ceilalti? Dumneata, pari a spune, esti OK, ceilalti au insa o problema! A, daca acei "ceilalti" ar fi de fata, in timpul sedintelor de terapie, poate am avea vreo sansa sa umblam la relatiile dintre acesti oameni, dar asa?!
Veti spune: pai, poate tocmai de aceea vin la terapie, pentru ca nu isi dau seama cum contribuie ei insisi la propria nefericire. Daca nu stiu CUM, atunci vor fi ajutati. Daca insa nu stiu CĂ, atunci e mai greu. Numai terapeutii incepatori si, dupa cate vad la Yalom, cei foarte experimentati fac astfel de incercari: primii pentru ca nu stiu ce sarcina teribila au in fata, ceilalti pentru ca sunt in cautare de provocari.
Lucrurile sunt chiar mai complicate de-atat, ne spune Yalom. Simpla acceptare a responsablitatii, intr-un plan declarativ-intelectual, nu e suficienta. "Este extraordinar de greu, ba chiar terifiant", spune el, "sa accepti ideea ca tu si numai tu esti acela care iti construiesti viata, felul in care o traiesti. Ca urmare, problema in psihoterapie consta intotdeauna in a sti cum sa treci de la o apreciere in plan intelectual, care se dovedeste ineficace, a unui adevar despre tine insuti la un mod sau altul in care terapia mobilizeaza emotii profunde, incepe sa devina o forta redutabila in favoarea schimbarii."
Acceptarea in plan intelectual a propriei contributii e un inceput necesar sau, cum spuneam la matematica in scoala generala, "o conditie necesara dar nu si suficienta": fara ea terapia nu are nici o sansa; daca nu este urmata insa de o acceptare in plan emotional, terapia si-a ratat obiectivul principal.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
6 comentarii:
Am citit aseara povestirea "Grasa" din Calaul Dragostei.M-a surprins oarecum atitudinea initiala a lui Yalom fata de pacienta.Desigur ca e inestetic si fara doar si poate dezagreabil sa privesti un corp care si-a pierdut formele, care s-a ingropat sub o masa de grasime.
dar cine altcineva daca nu un psihoterapeut, ar trebui sa fie constient ca in spatele urateniei se ascunde un suflet chinuit, suferind? nimanui nu cred ca ii face placere sa fie evitat de ceilalti, privit cu compasiune, sau incapabil de a face unele lucruri obisnuite, care tin de normalitate, din cauza constitutiei fizice.
Si mai mult, Yalom insusi recunostea ca nu i-a placut niciodata imaginea mamei lui care era supraponderala, si ca ii venea mai usor sa accepte alte categorii ale inesteticului(ologi, oameni desfigurati) decat obezii.acestia din urma, afirma el, i se pareau insuportabil de dizgratiosi.nu e cumva o problema pe care o avea el insusi, legata probabil si de imaginea mamei lui?
de ce nu a apelat la un coleg/alt psihanalist pentru a-si intelege mai intai el insusi aceasta problema?trebuie sa spun ca asteptam in fiecare moment al povestirii sa istoriseasca cum a reusit sa-si depaseasca acest handicap emotional, dar nu a facut-o....in final ne spune ca pacienta l-a ajutat sa priveasca cu un ochi mai uman problema obezilor...hmmm....well, norocul urmatoarei grase pe care o va trata...
Sa nu uitam ca Yalom este nu numai psihoterapeut, ci si un maestru povestitor - si inca unul de succes. Daca vrei sa accentuezi o parte a povestirii, maresti "contrastul" cu o alta parte a aceleasi povestiri. Nu cred ca se simtea chiar atat de scarbit de obezitatea femeii, dar dadea bine pentru "transformarea" de pe urma. Pe de alta parte, sigur, era si o problema personala reflectata in atitudinea fata de pacient - este ceea ce psihanalistii numesc contratransfer. Pentru depasirea unor astfel de impedimente, uneori este nevoie sa apelezi la un coleg, fie sub forma supervizatii, fie sub forma unei transe de analiza personala, dar de multe ori "te prinzi" singur. Sau cu ajutorul pacientului, atunci cand acesta are rabdarea si dibacia de a-ti da tot felul de indicii sau semnale ca ceva nu e in regula.
In sfarsit, repet, nu ar trebui scapat din vedere faptul ca avem de-a face nu cu transcrieri ale unor sedinte, cu relatari obiectve ale unor cazuri, ci cu povestiri prelucrate, slefuite, aranjate astfel incat impresia artistica sa fie maxima.
Cred ca pe la inceputul povestirii, Yalom a lansat trei ipoteze care ar fi putut sta la baza reactiei de respingere fata de persoanele grase, printre care se afla si relatia defectuoasa pe care a avut-o cu "mama". La dezvoltare personala, in forma in care o cunosc eu, primele probleme care se "ataca" se refera la relatiile parintesti, la cele familiale, pentru ca ele se ascund cel mai bine in cele mai intunecoase unghere ale sufletului nostru. Pe de alta parte, intr-un mediu securizant, cum este un grup de terapie, nu se pot recreea fidel chiar toate ipostazele acelor traume familiale (mai depinde si de orientarea terapeutica- m-a surprins putin reticenta lui Yalom fata de dramaterapie, care scoate atat de repede la iveala natura relatiilor nocive si produce rapid insighturi), ori, in final, experienta directa, in afara "cercului protector", sunt cele care produc schimbarile cele mai profunde (atunci cand iei o bucatica din terapie si o reproduci in viata cotidiana, relationala, sau profesionala). Yalom s-a eliberat chiar in relatia terapeutica, si pe mine personal m-a bucurat, foarte foarte mult m-a bucurat, curajul cu care si-a asumat toate trairile acelea, chiar si asa, negative, pe care le avea fata de clienta. Terapeutii sunt oameni, unul la mana, doi la mana, mai mult decat alte persoane sunt expusi continuu demersului de autocunoastere (ori in loc sa-ti negi reactiile negative, mai bine sa ti le constinetizezi si sa ti le accepti), si trei la mana, prin faptul ca structural (asa ar trebui, cel putin) sunt mai deschisi emotional, poate contactul primar cu un client lasa o senzatie mult mai puternica, pregnanta, decat ne-ar lasa noua, "profanilor".
Bineinteles, asa cum a spus si domnul Costin, sa nu uitam de talentul literar al lui Yalom si de faptul ca povestile lui nu sunt simple relatari sterile ale unor cazuri, ci compozitii nuvelistice, as putea spune (sper, fara a gresi).
Multumec pentru comentariu, Irina. N-am remarcat reticenta de care spuneai, e posibil sa-mi fi scapat. Pe de alta parte insa, m-as mira ca Yalom sa aiba vreo retinere in privinta vreunei forme de terapii: asa cum spune intr-una din cartile sale, "The gift of therapy", Yalom a incercat pe sine insusi cam toate tipurile de terapii. In plus, este autorul celui mai populat tratat de psihoterapie de grup, tocmai tradus si lansat si in Romania, la Editura Trei - ori de la dramaterapie sau psihodrama la terapie de grup nu e decat un pas.
Buna seara, si va multumesc si eu pentru raspuns!
Ieri eram ferm hotarata sa comand de pe Amazon cateva dintre cartile lui Yalom care inca nu au fost editate in Romania (m-am ingrozit cand am vazut in bibliografia lui ca cele doua carti aparute la noi sunt din '89, respectiv '92- sper ca nu vom astepta la fel de mult pana sa fie editate si restul). Azi am primit news letter de la Editura Trei si m-am bucurat sa aflu despre editarea tratatului! Pacat ca a trebuit sa ma uit si la pret... dar asta e! Stiinta costa!
Pe de alta parte, legat de reticenta lui Yalom fata de dramaterapie. Stiu ca intr-una dintre povestiri a facut referire usor ironica la tehnica scaunului gol. Trebuie doar sa-mi aduc aminte in care dintre ele... Ma rog, poate ca m-am hazardat sa spun reticenta- mult prea mult spus, corect, in definitiv, nu i-am citit decat o singura carte de specialitate, dar asta a fost impresia pe care mi-a lasat-o.
Intr-adevar ignoranta oamenilor in ce priveste asumarea responsabilitatii pentru propria viata este uimitoare! Mi se pare ca nu li s-a spus destul de raspicat acest adevar, exista, as zice, o "incultura" la acest capitol... Din punctul meu de vedere pot sa spun urmatoarele: ca pacienta, am experimentat opusul; intr-o anume situatie am considerat ca am facut tot ce mi-a stat in putinta ca lucrurile sa mearga - si totusi n-au mers. Panica si furia mi-au marcat zilele pana cand am discutat cu psihoterapeutul meu si am lamurit unde as fi putut sa reactionez altfel si de ce incercarea mea s-a bazat pe premise gresite. Cand mi-am dat seama unde am gresit m-am linistit extraordinar, aceasta insemnand ca pot totusi face ceva in situatii de acest gen, eu insami, iar ideea mea de raspundere nu era deci cu nimic contrazisa.
Trimiteți un comentariu