Calaul Dragostei (note de lectura 4)

Finalul primei povestiri, intitulata chiar "Calaul Dragostei", imi aminteste de ceea ce invatam candva la scoala: adevarul adevarat este ca, de cele mai multe ori, nu stim de ce si cum a ajutat pe cineva o psihoterapie. Putem presupune si, in cele mai multe cazuri, putem chiar construi un scenariu explicativ pentru a ne satisface nevoia de a intelege si a ne depasi anxietatea de a nu sti. Cat de relevant este un asemenea scenariu, nu mai intrebam. Sunt insa si cazuri care nu permit nici macar un asemenea scenariu si acestea ne dau cel mai bine masura ignorantei, improvizatiei si nepricerii noastre, nu atat ca indivizi, cat ca breasla cu pretentii peste posibilitatile noastre reale de a intelege si ameliora suferinta umana.

Si totusi, daca ar fi sa caut o explicatie, fie si partiala, a acestui sfarsit de terapie, as spune ca, in ciuda faptului ca pacienta fusese supusa "la o confruntare dureroasa care, privita in retrospectiva, n-avea prea mari sanse de succes", confruntare in urma careia, asa cum spune si Yalom, fusesera demontate niste mecanisme de aparare in locul carora nu fusese pus nimic, renuntarea la o iluzie si acceptarea realitatii avusesera darul de a transforma suferinta patologica a pacientei intr-o suferinta obisnuita.

Demersul acesta a fost insa deosebit de riscant si, in principiu, orice terapeut ar trebui sa isi dea seama inca de la inceputul unei terapii daca isi permite riscul de a indeparta niste mecanisme de aparare care, desi tin pacientul departe de realitate, ii sustin existenta. Simplificand, un pacient care functioneaza in zona de granita dintre nevrotic si psihotic, ar trebui mai degraba protejat iar unele dintre mecanismele lui de aparare chiar intarite. Destramarea lor brusca poate insemna alunecarea in ireal si psihoza. Dosarul "de zece livre" al Thelmei din povestea lui Yalom indica un pacient cu potential real de destramare psihotica. De ce acest potential nu s-a confirmat, acesta-i un mister intradevar "naucitor". Si plin de sperante.