Yalom sustine ca aderenta terapeutului la o scoala anume de terapie nu ii foloseste pacientului ci terapeutului, reducandu-i acestuia anxietatea si, in consecinta, crescandu-i acestuia capacitatea de a ajuta. "Cu cat terapeutul este mai capabil sa tolereze angoasa de a nu sti, cu atat are mai putina nevoie sa adopte dogma conventionala."
Practica psihoterapiei presupune o doza consistenta de incertitudine - nu poti spune niciodata ca stii foarte bine cu cine stai de vorba, care este problema si mai ales ce trebuie facut. Din acest punct de vedere, psihoterapia este o continua improvizatie; o improvizatie care anxieteaza in primul rand terapeutul, pentru ca cel mai adesea pacientul isi inchipuie ca terapeutul stie totul despre el, isi planifica fiecare interventie si cunoaste cu mult timp inainte destinatia finala a terapiei. Binenteles ca unii terapeuti se descurca mai bine in "intuneric", altii mai putin bine. Din fericire, cu varsta si experienta vin atat o toleranta mai mare fata de necunoscutul fiecarui caz, cat si o siguranta mai mare bazata pe cunoastere si recunoastere. Dar pana sa ajunga acolo, toti tanjesc dupa o anume senzatie de siguranta si fiecare se straduie cum poate, daca nu sa o atinga, cel putin sa se apropie de ea. Si una din cele mai comune cai de a face acest lucru este de a adera la o teorie sau dogma, cum ii spune Yalom. Cu cat esti mai nesigur, cu atat mai mare aderenta. Asta nu inseamna insa ca terapeutul ideal este cel caruia, pe de o parte, nu ii pasa de rezultatul muncii sale (si deci, in lipsa mizei, nu simte nici o teama, nici o ingrijorare pentru evolutia terapiei si a pacientului), iar pe de alta parte, nu simte nevoia sa cunoasca nici o teorie, nici o "dogmna", tinandu-se departe de orice carte.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
5 comentarii:
ma bucur ca am dat peste blog-ul tau, mai inteleg si eu unele lucruri, ca de exemplu de ce nu reusesc sa ma inscriu intr-un grup de dezvoltare personala...
da, am citit "calaul dragostei", si m-am bucurat nespus cand am dat peste blogul tau.referitor la afirmatia lui yalom cum ca un terapeut nu ar trebui sa adopte dogmele unei singure formari psihoterapeutice, mi se pare un adevar cum nu se poate mai pertinent.da, cred ca, spre exemplu in cadrul unei terapii psihanalitice pe un pacient ar putea sa-l ajute in unele situatii sa primeasca si sfaturi practice.de exemplu, un pacient care are dificultati in memorarea unui volum mare de date, l-ar putea ajuta sa i se sugereze achizitonarea unei carti de referinta in domeniul respectiv, intocmirea unei strategii de studiu, etc.dau acest exemplu, pentru ca, fiind studenta la medicina, mi-am dat seama treptat ca memorarea tuturor materialelor indicate de profesorii romani este realmente imposibila si nici nu cred ca iti dezvolta capacitatea de a intelege intr-un mod logic conceptele medicale si de a retine esentialul pentru a putea folosi notiunile de baza ulterior, in clinic ..mi se pare oarecum dogmatic din partea unui psihanalist refuzul categoric de a da sfaturi practice.mi-a placut afirmatia lui yalom, care spune ca ar vrea sa poata avea certitudinile si lipsa oricaror indoieli pe care o etaleaza psihanalistii.
Lucrurile sunt un pic mai complicate. Sfaturi privind memorarea sau studiul - si in general orice fel de sfaturi - poate da orice psiholog in cadrul unei consultatii de consiliere psihologica. Psihanalistul are un alt rol. Nu o sa intru in detalii pentru ca r fi foarte multe de spus. Dar cu siguranta nu e rolul unui psihanalist sa dea astfel de sfaturi. Cel putin nu atunci cand isi propune, la cererea clientului sau, sa desfasoare o terapie psihanalitica sau o psihanaliza.
La prima experienta de consiliere, am incercat pe propria piele ce inseamna sa "faci ceva fara sa stii ce faci". Nu stiu cum sa explic senzatia... era un fel de vid mental- o paralizie mentala care ma facea incapabila sa pot prescrie un traseu idetativ pe care sa il urmez- si asta in conditiile in care eram cat de cat pusa la curent cu "problema" ba chiar aveam niste concluzii de comunicat. Desi dupa semnele celui din fata mea, puteam sa intuiesc ca "fac ceva si s-ar putea sa fie chiar bine ce fac", in interior nu numai ca habar nu aveam cum sta treaba, dar mai mult, eram atat de absorbita de interactiune, eram atat de "acolo" incat pozitia de "martor lucid" nici nu mi-a trecut prin cap sa o adopt. De fapt, nu cred ca mi-au trecut prea multe prin cap, ca sa fiu sincera- rumegatul si ganditul au venit abia dupa ce persoana a plecat.
La sfarsit, am facut "rezumatul". Doua concluzii:
- clientul s-a descarcat de povara (ceea ce e ok pentru inceput, mi-am zis eu incercand sa ma consolez) si a scos din el ce il apasa mai mult (a plecat mai relaxat- mi-am zis ca, iar, e ok, din moment ce primul obstacol intampinat este prejudecata- "Cum, sa ma dezvalui in fata unui tanar care are jumatate din varsta mea?!");
- eu am strans destule, poate prea multe informatii, pe care sa le macin in viitorul apropiat.
Oricum, am mai inteles un lucru. Si personalitatea clientului, natura problemei si masura in care este cat de cat sigur de ea, sunt factori care amplifica foarte mult senzatia de dezorientare si dorinta de apartenenta la un curent (excluzand lipsa experientei). Cand vine cineva cu o personalitate anxioasa sau evitanta, de exemplu, cu o problema complexa cu multe ramificatii si posibile cauze, si iti raspunde la simpla si banala intrebare "Cu ce te pot ajuta?" cu "Nu stiu, dar trebuie sa fac ceva!", atunci sunt sigura ca "adrenalina" creste subit si orice terapeut simte asa, in sufletel, o doza de nesiguranta.
Trimiteți un comentariu