Calaul Dragostei (note de lectura 6)

Daca in prima povestire ("Calaul Dragostei") progresele pacientei apar ca neasteptate si inexplicabile tinand cont de mersul terapiei, daca in cea de-a doua povestire ("Daca violul ar fi legal...") evolutia pacientului pare miraculoasa in raport cu o singura interventie majora (cea de la pag. 114, cand Yalom il confrunta pe Carlos cu realitatea obiectiva), povestirea "Grasa" mi se pare o descrie mult mai realista si mai apropiata de evolutia unei terapii, in care progresele se acumuleaza in timp pornind, e adevarat, tot de la o confruntare (pag. 134-135), dar construindu-se ulterior pe o spirala a introspectiei, a luarii in discutie a unor aspecte multiple si variate din viata pacientului, dupa o logica proprie fiecarei terapii si fiecarui pacient. Click-ul initial (dat de punerea in evidenta a discordantei dintre jovialitatea pacientei si suferinta ei) a fost urmat, firesc, de altele: constientizarea izolarii ei si a "vidului" interior, a temerii de dependenta/intimitate, a asocierii dintre pierderea in greutate si cancer, experimentarea unor sentimente si emotii legate de tatal sau, intelegerea unor aspecte legate de propria identitate sexuala etc. Povestirea aceasta este o oglinda mult mai fidela a unei psihoterapii "tipice".

Calaul Dragostei (note de lectura 5)

"Primul pas in orice demers de schimbare terapeutica este asumarea responsabilitatii. Daca nu te simti in nici un fel responsabil pentru propria-ti situatie nefericita, atunci cum poti sa o schimbi?"

Asta-mi aduce aminte de uimirea si consternarea pe care am simtit-o cu o pacienta care, la debutul celei de-a doua intrevederi pe care o aveam cu ea, mi-a spus clar si raspicat: "M-am gandit: mingea e in terenul dumneavoastra! Trebuie sa-mi spuneti ce sa fac!" Chiar nu intelese nimic din discutia noastre anterioara?! Chiar nu-si putea asuma nici o responsabilitate, macar teoretic, pentru viata ei?

Cei mai multi terapeuti refuza sa lucreze - adica, sa piarda timpul! - cu asemenea pacienti. Si pe buna dreptate: cum poti ajuta un om sa schimbe ceva in viata sa daca nimic nu depinde de el/ea? Daca toata nefericirea sa se datoreaza rautatii, prostiei, individiei, indiferentei (si orice altceva a) celorlalti? Ca iti vine sa-l si intrebi: daca asa stau lucrurile, atunci cum si mai ales de ce te-as ajuta pe dumneata sa te schimbi, daca problema e la ceilalti? Dumneata, pari a spune, esti OK, ceilalti au insa o problema! A, daca acei "ceilalti" ar fi de fata, in timpul sedintelor de terapie, poate am avea vreo sansa sa umblam la relatiile dintre acesti oameni, dar asa?!

Veti spune: pai, poate tocmai de aceea vin la terapie, pentru ca nu isi dau seama cum contribuie ei insisi la propria nefericire. Daca nu stiu CUM, atunci vor fi ajutati. Daca insa nu stiu CĂ, atunci e mai greu. Numai terapeutii incepatori si, dupa cate vad la Yalom, cei foarte experimentati fac astfel de incercari: primii pentru ca nu stiu ce sarcina teribila au in fata, ceilalti pentru ca sunt in cautare de provocari.

Lucrurile sunt chiar mai complicate de-atat, ne spune Yalom. Simpla acceptare a responsablitatii, intr-un plan declarativ-intelectual, nu e suficienta. "Este extraordinar de greu, ba chiar terifiant", spune el, "sa accepti ideea ca tu si numai tu esti acela care iti construiesti viata, felul in care o traiesti. Ca urmare, problema in psihoterapie consta intotdeauna in a sti cum sa treci de la o apreciere in plan intelectual, care se dovedeste ineficace, a unui adevar despre tine insuti la un mod sau altul in care terapia mobilizeaza emotii profunde, incepe sa devina o forta redutabila in favoarea schimbarii."

Acceptarea in plan intelectual a propriei contributii e un inceput necesar sau, cum spuneam la matematica in scoala generala, "o conditie necesara dar nu si suficienta": fara ea terapia nu are nici o sansa; daca nu este urmata insa de o acceptare in plan emotional, terapia si-a ratat obiectivul principal.

Calaul Dragostei (note de lectura 4)

Finalul primei povestiri, intitulata chiar "Calaul Dragostei", imi aminteste de ceea ce invatam candva la scoala: adevarul adevarat este ca, de cele mai multe ori, nu stim de ce si cum a ajutat pe cineva o psihoterapie. Putem presupune si, in cele mai multe cazuri, putem chiar construi un scenariu explicativ pentru a ne satisface nevoia de a intelege si a ne depasi anxietatea de a nu sti. Cat de relevant este un asemenea scenariu, nu mai intrebam. Sunt insa si cazuri care nu permit nici macar un asemenea scenariu si acestea ne dau cel mai bine masura ignorantei, improvizatiei si nepricerii noastre, nu atat ca indivizi, cat ca breasla cu pretentii peste posibilitatile noastre reale de a intelege si ameliora suferinta umana.

Si totusi, daca ar fi sa caut o explicatie, fie si partiala, a acestui sfarsit de terapie, as spune ca, in ciuda faptului ca pacienta fusese supusa "la o confruntare dureroasa care, privita in retrospectiva, n-avea prea mari sanse de succes", confruntare in urma careia, asa cum spune si Yalom, fusesera demontate niste mecanisme de aparare in locul carora nu fusese pus nimic, renuntarea la o iluzie si acceptarea realitatii avusesera darul de a transforma suferinta patologica a pacientei intr-o suferinta obisnuita.

Demersul acesta a fost insa deosebit de riscant si, in principiu, orice terapeut ar trebui sa isi dea seama inca de la inceputul unei terapii daca isi permite riscul de a indeparta niste mecanisme de aparare care, desi tin pacientul departe de realitate, ii sustin existenta. Simplificand, un pacient care functioneaza in zona de granita dintre nevrotic si psihotic, ar trebui mai degraba protejat iar unele dintre mecanismele lui de aparare chiar intarite. Destramarea lor brusca poate insemna alunecarea in ireal si psihoza. Dosarul "de zece livre" al Thelmei din povestea lui Yalom indica un pacient cu potential real de destramare psihotica. De ce acest potential nu s-a confirmat, acesta-i un mister intradevar "naucitor". Si plin de sperante.

Calaul Dragostei (note de lectura 3)

Yalom sustine ca aderenta terapeutului la o scoala anume de terapie nu ii foloseste pacientului ci terapeutului, reducandu-i acestuia anxietatea si, in consecinta, crescandu-i acestuia capacitatea de a ajuta. "Cu cat terapeutul este mai capabil sa tolereze angoasa de a nu sti, cu atat are mai putina nevoie sa adopte dogma conventionala."

Practica psihoterapiei presupune o doza consistenta de incertitudine - nu poti spune niciodata ca stii foarte bine cu cine stai de vorba, care este problema si mai ales ce trebuie facut. Din acest punct de vedere, psihoterapia este o continua improvizatie; o improvizatie care anxieteaza in primul rand terapeutul, pentru ca cel mai adesea pacientul isi inchipuie ca terapeutul stie totul despre el, isi planifica fiecare interventie si cunoaste cu mult timp inainte destinatia finala a terapiei. Binenteles ca unii terapeuti se descurca mai bine in "intuneric", altii mai putin bine. Din fericire, cu varsta si experienta vin atat o toleranta mai mare fata de necunoscutul fiecarui caz, cat si o siguranta mai mare bazata pe cunoastere si recunoastere. Dar pana sa ajunga acolo, toti tanjesc dupa o anume senzatie de siguranta si fiecare se straduie cum poate, daca nu sa o atinga, cel putin sa se apropie de ea. Si una din cele mai comune cai de a face acest lucru este de a adera la o teorie sau dogma, cum ii spune Yalom. Cu cat esti mai nesigur, cu atat mai mare aderenta. Asta nu inseamna insa ca terapeutul ideal este cel caruia, pe de o parte, nu ii pasa de rezultatul muncii sale (si deci, in lipsa mizei, nu simte nici o teama, nici o ingrijorare pentru evolutia terapiei si a pacientului), iar pe de alta parte, nu simte nevoia sa cunoasca nici o teorie, nici o "dogmna", tinandu-se departe de orice carte.

Calaul Dragostei (note de lectura 2)

Yalom se intreaba la un moment dat ce va descoperi dedesubtul unei obsesii - in cazul povestii de fata, al unei obsesii amoroase. Ce va ramane din viata acestei femei, pe care el incearca sa o scape de ceea ce pare o absurda (sau patologica) dragoste, daca va reusit in ceea ce isi propune?

Adevarul e ca putini terapeuti (in special dintre cei care practica terapia orientata pe simptom) isi pun aceasta intrebare ("ce va ramane in locul simptomului pentru care pacientul imi solicita ajutorul?") presupunand ca raspunsul unei asemenea intrebari este evident. Cei mai multi cred ca odata inlaturat un simptom (si ma refer aici mai degraba la simptomele "micii patologii", care compun tabloul mizeriei nevrotice), viata pacientului va deveni pur si simplu mai buna, mai lipsita de echivoc, mai "fluida" (smooth, imi vine sa zic), uitand ca, in fapt, simptomul atat de suparator a aparut dintr-o cauza anume, interioara si proprie psihicului respectiv, ca nu este rodul intamplarii, ca are o functie sau joaca un rol, ca suplineste ceva sau raspunde unor nevoi (aproape intotdeauna mai multe si de cele mai multe ori aflate in opozitie una fata de alta).

Ce ramane in locul simptomului? Nimic? Un tablou de viata reintregit? Un alt simptom? Chiar daca nu se poate raspunde cu certitudine, intrebarea trebuie pusa. Daca nu vrem sa fim naivi sau comerciali.

Calaul Dragostei (note de lectura 1)

Yalom spune ca "o obsesie amoroasa ii rapeste vietii orice strop de realitate, refuzand noile experiente, fie ele bune sau rele", impiedicandu-l pe cel indragostit sa isi traiasca viata "asa cum are loc". E ca si cum cel indragostit, in loc sa fie atent la panorama lumii din jurul lui, e subjugat de imaginile derulate pe ecranul mintii sale, imagini care reproduc la nesfarsit aceleasi cadre cu persoana iubita. Cred ca se poate spune ceva similar despre multe alte "indragostiri", poate mai putin dramatice dar destul de comune: infatuarea de sine, intoxicarea cu un anumit plan, proiect sau dorinta care preocupa obsesional, obsesia pentru munca etc. Tot ceea ce tinde sa acapareze ecranul mintii, il face in acelasi timp opac la alte experiente. Sau ne conduce spre experiente de genul "tunnel vision", nu in planul perceptiei vizuale, ci al conectarii constiente cu lumea din care facem parte.