Minciuni pe canapea - note de lectura

A fost o surpriză plăcută faptul că Editura Humanitas s-a decis să continue seria romanelor lui Irvin Yalom. După publicarea în urmă cu mai mulţi ani a romanului „Plânsului lui Nietzsche”, iată că a venit şi rândul „Minciunilor pe canapea.”

Foarte pe scurt, personajul principal este Dr. Ernest Lash, un tânăr psihoterapeut care, inspirat de Seymour Trotter, un celebru dar controversat psihoterapeut din San Francisco, doreşte să depăşească limitele impuse de tehnica standard şi să devină perfect sincer cu pacienţii săi. Din nefericire, el incearcă să facă acest lucru cu cine nu trebuie: soţia unuia dintre pacienţii săi, convinsă fiind că soţul ei nu ar fi părăsit-o niciodată dacă nu ar fi fost ajutat de Dr. Lash, decide să se razbune pe acesta din urmă, devenindu-i pacientă sub un nume de împrumut. In jurul lui Lash şi a pacientei lui psihopate se ţes şi alte poveşti, cum ar fi cea a supervizorului acestuia, Dr. Marshal, un psihanalist destul de ahtiat după bani şi putere, care intră la rându-i în tot felul de încurcături.

Firul roşu al romanului, tema sa centrală, este autenticitatea sau transparenţa psihoterapeutului. Cat de mult trebuie un terapeut să se reveleze pe sine in relaţia cu un pacient pentru a face psihoterapia eficienta? Cat poate împărtăşi din gândurile şi sentimentele sale? Cat de mult trebuie sa se abţină să o facă? Ce poate spune si ce nu, când şi în ce condiţii? Aceasta e o temă majoră în scrierile lui Yalom. Şi daca ar fi să dau un singur exemplu, într-una din cartile sale, „The gift of therapy”, chiar sunt câteva capitole intitulate „The Mechanism of therapy – be transparent”, „Revealing the therapist’s personal life – use caution”, „Revealing your personal life – caveats”. Si binenţeles că şi în celelalte cărţi de psihoterapie pe care le-a scris – şi in mod special in „The theory and practice of group therapy” şi „Existential psychotherapy” – se regăseşte acelaşi efort de a clarifica acestă poziţie delicată a terapeutului, prins între necesitatea de a se aduce pe sine în relaţia terapeutică şi teama de a nu face rău pacientului, dezvăluind prea mult sau ce nu trebuie.

Yalom a incercat intotdeauna să iasă din tiparele psihoterapiei centrate pe tehnici, pe idei fixe despre cum se „face” psihoterapie”, aspirând spre un mod autentic de a fi in relaţie al terapeutului, capabil şi dispus să se re-inventeze pe sine, ca terapeut, cu fiecare din pacienţii săi (şi lucrul acesta îl spune şi unul dintre personajele cărţii, Seymour Trotter – „trebuie să fii suficient de îndrăzneţ şi de creativ pentru a fabrica o nouă terapie pentru fiecare pacient”). In plus, Yalom nu a fost niciodată de acord cu atitudinea psihanalitică clasică, in care psihoterapeutul sau psihanalistul se dezvăluie pe sine cât mai puţin posibil. De altfel, Yalom satirizează destul de evident lumea psihanalizei instituţionalizate. Intr-una din cărţile despre Yalom („On psychotherapy and the human condition”), Yalom e citat spunând „Foarte des, in practica mea, văd oameni care au avut parte de o experienţă anterioară neplăcută legată de psihoterapie. Mereu şi mereu aud aceeaşi plângere: terapeutul era prea impersonal, prea neimplicat, prea înlemnit. Aproape niciodată nu am auzit un pacient plângându-se că terapeutul lui a fost prea deschis, prea interactiv sau prea personal (cu excepţia terapeuţilor care şi-au exploatat sexual pacienţii)”.

Binenţeles, riscul de a fi greşit înţeles l-a preocupat şi l-a determinat să scrie extensiv despre limitele unei asemenea transparenţe (îmi vine să spun că abia aici discuţia devine cu adevărat interesantă). A făcut-o în mod serios în scrierile sale dedicate profesioniştilor, folosind un anumit limbaj şi mod de exprimare, dar, iată, a făcut-o şi în joacă, în acest roman. Intenţia lui Yalom a fost, aici, de a explora aceste limite în toată complexitatea lor: riscuri şi tentaţii, dorinţele terapeutului, nevoile sale, echilibrul fragil dintre a ajuta şi a abuza.

Dincolo însă de această temă centrală, mi-am mai notat şi altele:
- Terapeutul ca tămăduitor rănit („wounded healer”), prizată de multi autori psi (Jeffrey Kottler, de exemplu);
- Psihoterapia, artă sau ştiinţă;
- Relaţiile sexuale dintre pacienţi şi terapeuţi, cu trimiteri la cazurile celebre din istorie;
- Cat de inovativ poate fi un terapeut? In ce măsură îşi poate permite să ignore ceea ce s-a făcut/scris înaintea lui?
- Conflictul dintre adepţii psihoterapiilor de scurtă durată, susţinuţi de asigurările de sănătate (din SUA), şi cei ai terapiilor de lungă durată;
- Anxietatea in fata mortii, lipsa unui sens evident al vietii – teme fundamentale ale psihoterapiei existentiale despre care Yalom a scris si un tratat;
- Cadru, limite, transfer, plata sedintelor neonorate de pacienti, relatii duale intre terapeut si pacienti;

Acum, mi-e greu să ştiu cu ce ochi ar citi acest roman cineva nefamiliarizat cu psihoterapia. Probabil ar descoperi cu suprindere multe aspecte nebănuite ale acestei practici dar, in acelasi timp, mi-e teamă că ar putea rata importanţa multor chestiuni teoretice puse in discuţie de Yalom prin intermediul personajelor sale. Tot aşa, trebuie să recunosc, nu sunt in stare să apreciez valoarea literară a acestei cărţi: cartea aceasta nu e pentru mine „doar” sau „in primul rand” fictiune. Fictiunea e secundară, e doar un pretext pentru o discuţie despre câteva teme fundamentale ale psihoterapiei. E mai degrabă o carte instructivă, cu valenţe educative, deghizată într-un roman. Dar, recunosc, mi-aş fi dorit să o pot citi şi cu ochii unui cititor „laic”, ignorand dilemele subiacente puse in discuţie şi lăsându-mă pur şi simplu purtat de poveste.

Pe scurt, „Minciuni pe canapea” e una din acele cărţi din care fiecare poate lua ceea ce isi doreste: o poveste buna sau idei de măcinat.