marți, 26 august 2008

O noua carte de Yalom in romaneste

A aparut, in sfarsit, o noua traducere dupa Yalom: Tratatul de Psihoterapie de Grup. Ca de obicei, tot la Editura Trei.

Am citit prima oara aceasta carte acum 7 ani, pe vremea cand facea parte din bibliografia obligatorie a cursului de Group Dynamics pe care il luam atunci in cadrul masteratului de consiliere. Nu mai tin minte daca era inainte sau dupa ce bunul meu prieten Randy imi povestise deja de Love's Executioner, dar ca si el am gasit tratatul de terapie de grup o lectura la fel de fascinanta ca romanele lui Yalom. Am in biblioteca cel putin o duzina de tratate de terapie de grup si, exceptand cartea lui Yalom, toate sunt mai mult sau mai putin concepute dupa acelasi calapod: didactice, pedante, cu prezentari ale diferitelor modalitati de terapie de grup, cu nelipsitele capitole despre "primele sedinte", etica, diversitate culturala etc. Sunt niste carti okay, numai bune de invatat cu creionul in mana. Insa cartea lui Yalom sparge orice tipar: are coeziunea unui poem si se citeste cu usurinta unui roman.

Cartea a fost scrisa in timpul unui an de fellowship la Clinica Tavistock, in perioada 1967-68. Pe vremea aceea, Yalom era deja profesor la Standford si director al clinicii ambulatorii din cadrul aceleasi universitati, unde initiase un vast program de terapie de grup. In cadrul acestui program, fiecare dintre cei 24 de medici rezidenti in psihiatrie trebuia sa conduca un grup, pe care Yalom, impreuna cu alti 10 terapeuti alesi de el, ii supervizau. Yalom insusi participa la multe din aceste grupuri. La un moment dat, destul de devreme in practica sa, a inceput sa scrie mici note sau sumarizari ale sedintelor respective, in care descria ce creadea ca a facut, ce l-a multumit in sedintele respective sau de ce a spus unele lucruri. Mai tarziu, cand a scris Tratatul de Psihoterapie de Grup, avea deja peste 1000 de astfel de insemnari de care s-a folosit pentru a insera in text mici vigniete clinice. Prezenta acestor decupaje din realitatea clinica a fost considerata de multi cititori una din trasaturile definitorii ale modului in care Yalom intelege sa isi scrie textele profesionale si unul dintre punctele de atractie ale textelor sale - textul devenind mai usor de inteles, mai captivant si mai alert decat daca ar fi fost redus la o prezentare pur teoretica a conceptelor de baza.

Revenind la perioada in care a fost scris tratatul, Yalom marturiseste intr-o carte biografica scrisa de Ruthellen Johnson ("Irvin Yalom: On Psychotherapy and the Human Condition") ca a inceput cu doua capitole bazate pe date empirice, rezultate in urma studiilor de cercetare - e vorba de capitolul despre selectia pacientilor (capitolul 8) si capitolul despre compozitia grupurilor (capitolul 9). Scrierea acestor capitole s-a dovedit foarte epuizanta si, pe undeva, plictisitoare. Asta pentru ca proiectul acestui tratat facea parte din obligatiile lui Yalom in vederea obtinerii definitivatului ca profesor la Standford si trebuia, asadar, sa scrie un text academic. Din fericire pentru cititorii sai de mai tarziu, Yalom a aflat in acea perioada ca Universitatea Standford i-a acordat definitivatul, ceea ce l-a determinat sa renunte la stilul academic si sa inceapa sa scrie in maniera sa proprie, relaxata si usor de citit. "Chiar si acum" spune Yalom, "cinci editii mai tarziu, cele doua capitole pe care le-am scris in vederea obtinerii definitivatului, ies in evidenta ca un deget pansat". De ce le-a pastrat totusi? Desi a incercat, fara prea mare succes, in editiile ulterioare, sa le mai "indulceasca", Yalom considera aceste capitole importante, in ciuda ariditatii lor. Din fericire, restul cartii este scris intr-o maniera narativa, cu foarte multe povestioare, una dupa alta. Povestioare scurte, de un paragraf, dar care ilustreaza perfect punctul de vedere anterior exprimat. "Am auzit multi studenti" spune Yalom in continuare, "care imi spun ca le place aceasta carte pentru ca se citeste ca un roman sau ca sunt dispusi sa citeasca si chestiile mai teoretice, mai aride, numai pentru ca stiu ca urmeaza o povestioara."

Astazi, "The Theory and Practice of Group Psychotherapy" a ajuns la a cincea editie, s-a tradus in 17 limbi si este considerata una dintre cele 10 cele mai importanta carti pentru pregatirea unui rezident de psihiatrie sau psiholog.

Interviu cu Yalom

A aparut, in revista Psychologies, varianta romaneasca, un interviu cu Irvin Yalom. La un moment dat, spune el, "a te gandi la moarte e ca si cum te-ai uita prea mult in soare". In fapt, acesta este si titlul ultimei carti a lui Yalom, aparuta anul acesta: "Staring at the sun: overcoming the terror of death".

luni, 14 aprilie 2008

Calaul Dragostei (note de lectura 6)

Daca in prima povestire ("Calaul Dragostei") progresele pacientei apar ca neasteptate si inexplicabile tinand cont de mersul terapiei, daca in cea de-a doua povestire ("Daca violul ar fi legal...") evolutia pacientului pare miraculoasa in raport cu o singura interventie majora (cea de la pag. 114, cand Yalom il confrunta pe Carlos cu realitatea obiectiva), povestirea "Grasa" mi se pare o descrie mult mai realista si mai apropiata de evolutia unei terapii, in care progresele se acumuleaza in timp pornind, e adevarat, tot de la o confruntare (pag. 134-135), dar construindu-se ulterior pe o spirala a introspectiei, a luarii in discutie a unor aspecte multiple si variate din viata pacientului, dupa o logica proprie fiecarei terapii si fiecarui pacient. Click-ul initial (dat de punerea in evidenta a discordantei dintre jovialitatea pacientei si suferinta ei) a fost urmat, firesc, de altele: constientizarea izolarii ei si a "vidului" interior, a temerii de dependenta/intimitate, a asocierii dintre pierderea in greutate si cancer, experimentarea unor sentimente si emotii legate de tatal sau, intelegerea unor aspecte legate de propria identitate sexuala etc. Povestirea aceasta este o oglinda mult mai fidela a unei psihoterapii "tipice".

Calaul Dragostei (note de lectura 5)

"Primul pas in orice demers de schimbare terapeutica este asumarea responsabilitatii. Daca nu te simti in nici un fel responsabil pentru propria-ti situatie nefericita, atunci cum poti sa o schimbi?"

Asta-mi aduce aminte de uimirea si consternarea pe care am simtit-o cu o pacienta care, la debutul celei de-a doua intrevederi pe care o aveam cu ea, mi-a spus clar si raspicat: "M-am gandit: mingea e in terenul dumneavoastra! Trebuie sa-mi spuneti ce sa fac!" Chiar nu intelese nimic din discutia noastre anterioara?! Chiar nu-si putea asuma nici o responsabilitate, macar teoretic, pentru viata ei?

Cei mai multi terapeuti refuza sa lucreze - adica, sa piarda timpul! - cu asemenea pacienti. Si pe buna dreptate: cum poti ajuta un om sa schimbe ceva in viata sa daca nimic nu depinde de el/ea? Daca toata nefericirea sa se datoreaza rautatii, prostiei, individiei, indiferentei (si orice altceva a) celorlalti? Ca iti vine sa-l si intrebi: daca asa stau lucrurile, atunci cum si mai ales de ce te-as ajuta pe dumneata sa te schimbi, daca problema e la ceilalti? Dumneata, pari a spune, esti OK, ceilalti au insa o problema! A, daca acei "ceilalti" ar fi de fata, in timpul sedintelor de terapie, poate am avea vreo sansa sa umblam la relatiile dintre acesti oameni, dar asa?!

Veti spune: pai, poate tocmai de aceea vin la terapie, pentru ca nu isi dau seama cum contribuie ei insisi la propria nefericire. Daca nu stiu CUM, atunci vor fi ajutati. Daca insa nu stiu CĂ, atunci e mai greu. Numai terapeutii incepatori si, dupa cate vad la Yalom, cei foarte experimentati fac astfel de incercari: primii pentru ca nu stiu ce sarcina teribila au in fata, ceilalti pentru ca sunt in cautare de provocari.

Lucrurile sunt chiar mai complicate de-atat, ne spune Yalom. Simpla acceptare a responsablitatii, intr-un plan declarativ-intelectual, nu e suficienta. "Este extraordinar de greu, ba chiar terifiant", spune el, "sa accepti ideea ca tu si numai tu esti acela care iti construiesti viata, felul in care o traiesti. Ca urmare, problema in psihoterapie consta intotdeauna in a sti cum sa treci de la o apreciere in plan intelectual, care se dovedeste ineficace, a unui adevar despre tine insuti la un mod sau altul in care terapia mobilizeaza emotii profunde, incepe sa devina o forta redutabila in favoarea schimbarii."

Acceptarea in plan intelectual a propriei contributii e un inceput necesar sau, cum spuneam la matematica in scoala generala, "o conditie necesara dar nu si suficienta": fara ea terapia nu are nici o sansa; daca nu este urmata insa de o acceptare in plan emotional, terapia si-a ratat obiectivul principal.