Calaul Dragostei (note de lectura 4)

Finalul primei povestiri, intitulata chiar "Calaul Dragostei", imi aminteste de ceea ce invatam candva la scoala: adevarul adevarat este ca, de cele mai multe ori, nu stim de ce si cum a ajutat pe cineva o psihoterapie. Putem presupune si, in cele mai multe cazuri, putem chiar construi un scenariu explicativ pentru a ne satisface nevoia de a intelege si a ne depasi anxietatea de a nu sti. Cat de relevant este un asemenea scenariu, nu mai intrebam. Sunt insa si cazuri care nu permit nici macar un asemenea scenariu si acestea ne dau cel mai bine masura ignorantei, improvizatiei si nepricerii noastre, nu atat ca indivizi, cat ca breasla cu pretentii peste posibilitatile noastre reale de a intelege si ameliora suferinta umana.

Si totusi, daca ar fi sa caut o explicatie, fie si partiala, a acestui sfarsit de terapie, as spune ca, in ciuda faptului ca pacienta fusese supusa "la o confruntare dureroasa care, privita in retrospectiva, n-avea prea mari sanse de succes", confruntare in urma careia, asa cum spune si Yalom, fusesera demontate niste mecanisme de aparare in locul carora nu fusese pus nimic, renuntarea la o iluzie si acceptarea realitatii avusesera darul de a transforma suferinta patologica a pacientei intr-o suferinta obisnuita.

Demersul acesta a fost insa deosebit de riscant si, in principiu, orice terapeut ar trebui sa isi dea seama inca de la inceputul unei terapii daca isi permite riscul de a indeparta niste mecanisme de aparare care, desi tin pacientul departe de realitate, ii sustin existenta. Simplificand, un pacient care functioneaza in zona de granita dintre nevrotic si psihotic, ar trebui mai degraba protejat iar unele dintre mecanismele lui de aparare chiar intarite. Destramarea lor brusca poate insemna alunecarea in ireal si psihoza. Dosarul "de zece livre" al Thelmei din povestea lui Yalom indica un pacient cu potential real de destramare psihotica. De ce acest potential nu s-a confirmat, acesta-i un mister intradevar "naucitor". Si plin de sperante.

Calaul Dragostei (note de lectura 3)

Yalom sustine ca aderenta terapeutului la o scoala anume de terapie nu ii foloseste pacientului ci terapeutului, reducandu-i acestuia anxietatea si, in consecinta, crescandu-i acestuia capacitatea de a ajuta. "Cu cat terapeutul este mai capabil sa tolereze angoasa de a nu sti, cu atat are mai putina nevoie sa adopte dogma conventionala."

Practica psihoterapiei presupune o doza consistenta de incertitudine - nu poti spune niciodata ca stii foarte bine cu cine stai de vorba, care este problema si mai ales ce trebuie facut. Din acest punct de vedere, psihoterapia este o continua improvizatie; o improvizatie care anxieteaza in primul rand terapeutul, pentru ca cel mai adesea pacientul isi inchipuie ca terapeutul stie totul despre el, isi planifica fiecare interventie si cunoaste cu mult timp inainte destinatia finala a terapiei. Binenteles ca unii terapeuti se descurca mai bine in "intuneric", altii mai putin bine. Din fericire, cu varsta si experienta vin atat o toleranta mai mare fata de necunoscutul fiecarui caz, cat si o siguranta mai mare bazata pe cunoastere si recunoastere. Dar pana sa ajunga acolo, toti tanjesc dupa o anume senzatie de siguranta si fiecare se straduie cum poate, daca nu sa o atinga, cel putin sa se apropie de ea. Si una din cele mai comune cai de a face acest lucru este de a adera la o teorie sau dogma, cum ii spune Yalom. Cu cat esti mai nesigur, cu atat mai mare aderenta. Asta nu inseamna insa ca terapeutul ideal este cel caruia, pe de o parte, nu ii pasa de rezultatul muncii sale (si deci, in lipsa mizei, nu simte nici o teama, nici o ingrijorare pentru evolutia terapiei si a pacientului), iar pe de alta parte, nu simte nevoia sa cunoasca nici o teorie, nici o "dogmna", tinandu-se departe de orice carte.

Calaul Dragostei (note de lectura 2)

Yalom se intreaba la un moment dat ce va descoperi dedesubtul unei obsesii - in cazul povestii de fata, al unei obsesii amoroase. Ce va ramane din viata acestei femei, pe care el incearca sa o scape de ceea ce pare o absurda (sau patologica) dragoste, daca va reusit in ceea ce isi propune?

Adevarul e ca putini terapeuti (in special dintre cei care practica terapia orientata pe simptom) isi pun aceasta intrebare ("ce va ramane in locul simptomului pentru care pacientul imi solicita ajutorul?") presupunand ca raspunsul unei asemenea intrebari este evident. Cei mai multi cred ca odata inlaturat un simptom (si ma refer aici mai degraba la simptomele "micii patologii", care compun tabloul mizeriei nevrotice), viata pacientului va deveni pur si simplu mai buna, mai lipsita de echivoc, mai "fluida" (smooth, imi vine sa zic), uitand ca, in fapt, simptomul atat de suparator a aparut dintr-o cauza anume, interioara si proprie psihicului respectiv, ca nu este rodul intamplarii, ca are o functie sau joaca un rol, ca suplineste ceva sau raspunde unor nevoi (aproape intotdeauna mai multe si de cele mai multe ori aflate in opozitie una fata de alta).

Ce ramane in locul simptomului? Nimic? Un tablou de viata reintregit? Un alt simptom? Chiar daca nu se poate raspunde cu certitudine, intrebarea trebuie pusa. Daca nu vrem sa fim naivi sau comerciali.

Calaul Dragostei (note de lectura 1)

Yalom spune ca "o obsesie amoroasa ii rapeste vietii orice strop de realitate, refuzand noile experiente, fie ele bune sau rele", impiedicandu-l pe cel indragostit sa isi traiasca viata "asa cum are loc". E ca si cum cel indragostit, in loc sa fie atent la panorama lumii din jurul lui, e subjugat de imaginile derulate pe ecranul mintii sale, imagini care reproduc la nesfarsit aceleasi cadre cu persoana iubita. Cred ca se poate spune ceva similar despre multe alte "indragostiri", poate mai putin dramatice dar destul de comune: infatuarea de sine, intoxicarea cu un anumit plan, proiect sau dorinta care preocupa obsesional, obsesia pentru munca etc. Tot ceea ce tinde sa acapareze ecranul mintii, il face in acelasi timp opac la alte experiente. Sau ne conduce spre experiente de genul "tunnel vision", nu in planul perceptiei vizuale, ci al conectarii constiente cu lumea din care facem parte.