Calaul Dragostei (note de lectura 3)

Yalom sustine ca aderenta terapeutului la o scoala anume de terapie nu ii foloseste pacientului ci terapeutului, reducandu-i acestuia anxietatea si, in consecinta, crescandu-i acestuia capacitatea de a ajuta. "Cu cat terapeutul este mai capabil sa tolereze angoasa de a nu sti, cu atat are mai putina nevoie sa adopte dogma conventionala."

Practica psihoterapiei presupune o doza consistenta de incertitudine - nu poti spune niciodata ca stii foarte bine cu cine stai de vorba, care este problema si mai ales ce trebuie facut. Din acest punct de vedere, psihoterapia este o continua improvizatie; o improvizatie care anxieteaza in primul rand terapeutul, pentru ca cel mai adesea pacientul isi inchipuie ca terapeutul stie totul despre el, isi planifica fiecare interventie si cunoaste cu mult timp inainte destinatia finala a terapiei. Binenteles ca unii terapeuti se descurca mai bine in "intuneric", altii mai putin bine. Din fericire, cu varsta si experienta vin atat o toleranta mai mare fata de necunoscutul fiecarui caz, cat si o siguranta mai mare bazata pe cunoastere si recunoastere. Dar pana sa ajunga acolo, toti tanjesc dupa o anume senzatie de siguranta si fiecare se straduie cum poate, daca nu sa o atinga, cel putin sa se apropie de ea. Si una din cele mai comune cai de a face acest lucru este de a adera la o teorie sau dogma, cum ii spune Yalom. Cu cat esti mai nesigur, cu atat mai mare aderenta. Asta nu inseamna insa ca terapeutul ideal este cel caruia, pe de o parte, nu ii pasa de rezultatul muncii sale (si deci, in lipsa mizei, nu simte nici o teama, nici o ingrijorare pentru evolutia terapiei si a pacientului), iar pe de alta parte, nu simte nevoia sa cunoasca nici o teorie, nici o "dogmna", tinandu-se departe de orice carte.

Calaul Dragostei (note de lectura 2)

Yalom se intreaba la un moment dat ce va descoperi dedesubtul unei obsesii - in cazul povestii de fata, al unei obsesii amoroase. Ce va ramane din viata acestei femei, pe care el incearca sa o scape de ceea ce pare o absurda (sau patologica) dragoste, daca va reusit in ceea ce isi propune?

Adevarul e ca putini terapeuti (in special dintre cei care practica terapia orientata pe simptom) isi pun aceasta intrebare ("ce va ramane in locul simptomului pentru care pacientul imi solicita ajutorul?") presupunand ca raspunsul unei asemenea intrebari este evident. Cei mai multi cred ca odata inlaturat un simptom (si ma refer aici mai degraba la simptomele "micii patologii", care compun tabloul mizeriei nevrotice), viata pacientului va deveni pur si simplu mai buna, mai lipsita de echivoc, mai "fluida" (smooth, imi vine sa zic), uitand ca, in fapt, simptomul atat de suparator a aparut dintr-o cauza anume, interioara si proprie psihicului respectiv, ca nu este rodul intamplarii, ca are o functie sau joaca un rol, ca suplineste ceva sau raspunde unor nevoi (aproape intotdeauna mai multe si de cele mai multe ori aflate in opozitie una fata de alta).

Ce ramane in locul simptomului? Nimic? Un tablou de viata reintregit? Un alt simptom? Chiar daca nu se poate raspunde cu certitudine, intrebarea trebuie pusa. Daca nu vrem sa fim naivi sau comerciali.

Calaul Dragostei (note de lectura 1)

Yalom spune ca "o obsesie amoroasa ii rapeste vietii orice strop de realitate, refuzand noile experiente, fie ele bune sau rele", impiedicandu-l pe cel indragostit sa isi traiasca viata "asa cum are loc". E ca si cum cel indragostit, in loc sa fie atent la panorama lumii din jurul lui, e subjugat de imaginile derulate pe ecranul mintii sale, imagini care reproduc la nesfarsit aceleasi cadre cu persoana iubita. Cred ca se poate spune ceva similar despre multe alte "indragostiri", poate mai putin dramatice dar destul de comune: infatuarea de sine, intoxicarea cu un anumit plan, proiect sau dorinta care preocupa obsesional, obsesia pentru munca etc. Tot ceea ce tinde sa acapareze ecranul mintii, il face in acelasi timp opac la alte experiente. Sau ne conduce spre experiente de genul "tunnel vision", nu in planul perceptiei vizuale, ci al conectarii constiente cu lumea din care facem parte.

Comentarii pe marginea cartii lui Yalom

Mihaela Andrei, realizatoarea emisiunii radio "Stil de viata" la postul public din Constanta, imi scrie cu incantare despre recent tradusa carte a lui Yalom. Cu permisiunea doamnei, public aici cuvintele sale:

"Am terminat recent "Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie", indragostita, fascinata si, aspect important, reconfortata de personalitatea autorului ei. Dar "personalitate" e aici, cred, un cuvant sablon, Yalom fiind mult prea viu si prezent in dialogul cu mine, cititorul lui. Eu insami chiar, nu am fost un simplu cititor, cautandu-ma in fond si regasindu-ma partial in povestile acelea. Ba mai mult - si iertati-mi aici "indrazneala" - eram un fel de coechipier al doctorului Yalom, cotrobaind cu propria-mi curiozitate si intuitie in cazurile prezentate. Splendida carte... "

"Faptul ca reuseste sa treaca de mediul avizatilor nu cred ca e o intamplare, ci chiar intentie. Specialistul e dublat de un excelent scriitor care isi ..."manipuleaza " cititorul cu un arsenal deloc strain, probabil, tehnicilor de introspectie. Ce mai, intr-un limbaj mai lejer, as spune ca Yalom e foarte... "glam." M-am intrebat chiar, pe parcursul lecturii, daca aspectul comercial (cel putin in cazul "Calaului...") nu i-a fost pana la urma reprosat de unii confrati. Ca sa pun punct ideii, contrar unor conceptii generale, a trece de mediul academic prin accesibilitate, pastrand totodata intacta valoarea continutului stiintific este, fara indoiala, un mare plus de valoare si talent. E chiar arta. Asa dupa cum, la polul opus, unii ambaleaza lipsa de creatie si originalitate, poate chiar de sensibilitate, in texte savante si imposibile."

Multumesc, Mihaela!